blank1AcasăEditorialPortofoliuDownloadContactblank2
Ultima Scrisoare

Ultima Scrisoare


"Eu sunt soarele ce aşteaptă nerăbdător dimineaţa să-ţi mângâie plăpând petalele florilor tale". Aşa ar fi trebuit să înceapă scrisoarea aceasta. Prima şi poate ultima. E ora de religie. Invoc divinul, enumăr zeii, aştern pe un colţ de masă arhanghelii şi sfinţii.

Poate în această scrisoare ar fi trebuit să includ o poezie:

"Nu doresc să-ţi tulbur somnul

 Sau cumva să te-ntristez

 Ci în astă noapte lină

 Doar atât vreau să-ţi şoptesc

 Noapte bună, te iubesc".

Dar nu, nu cred că e potrivită. S-ar putea să fie prea târziu. Să rănească şi mai tare.

S-a aşternut ceaţa, sunt confuz. S-a lăsat întunericul. E seară. Cerul e senin, dar fără stele. Caut cu disperare un punct de reper de care să mă agheţ, dar nimic. "Totul e deşertăciune". Stelele ce dansau în jurul nostru s-au ascuns. Parcă de ruşinea şi tristeţea nostră. Nici steaua noastră, care înainte strălucea atât de tare şi ne veghea somnul în nopţile neliniştite, nici măcar ea nu se mai zăreşte. Mă uit în jur pustiu. Totul e negru, parcă ar fi o reflexie a sufletului meu.

Dacă sunt convins că pasul despărţirii e cel mai bun drum de urmat, că destinele nostre trebuie să se despartă aici, atunci de ce doare sufletul de parcă ar fi brăzdat de sute de cuţite ? Inima îmi plânge în furtuni de lacrimi.

" Sunt confuz

  De ce ?

  De tot. "

Atât am putut răspunde unei întrebări profunde ce-şi căuta vlăstarii în cugetul meu. Ca toţi ceilalţi umblu pe stradă strigând "L-aţi văzut cumva pe Silviu ?", când de fapt trebuie să mă uit în oglindă. Un efort atât de mic pentru un efect atât de mare. Şi totuşi încărcat cu o laşitate incomensurabilă.

Dar eu nu am înţeles. Acum însă mă tem să nu fie prea târziu.

Iubirea este cel mai înălţător sentiment dintre toate. Dar totodată şi cel mai riscant. În nici un alt sentiment omul nu e atât de predispus la pericole. Pericolul de a-şi pierde identitatea de om. Pentru că în iubire el se deschide total, lăsându-se pradă factorilor de influnţă externi.

Iubirea îl transformă, îl înnobilează. Este un război psihologic în care numai egoul este cel ce are de suferit. Dar lanţurile înrobirii sunt atât de grele încât este aproape imposibil să ne lăsăm purtaţi pe aripile iubirii. Doar iubirea ne descătuşează din ţărâna grea şi mistuitoare şi ne apropie de Dumnezeu.

TU m-ai învăţat să iubesc. M-ai salvat din mâinile încleştate şi reci ale existenţei, dăruindu-mi eternitatea. Chiar şi pentru o clipă. M-ai învăţat să privesc cerul, să ascult păsările cântând. M-ai încălzit când îmi era frig. M-ai făcut să zâmbesc când eram trist. M-ai strâns în braţe când mă simţeam singur.

Nu ştim ce pierdem decât atunci când e prea târziu. La fel cum savantul nu-şi poate cuantifica înţelepciunea, dar ea este recunoscută de cel ce nu o deţine. Eu am avut un fluture. Nu era orice fluture. Era o fiinţă pură ce simboliza dragostea şi fericirea. Dar din dorinţa acută de a-l proteja de influenţele externe l-am strâns în pumn. Atât de tare, încât la început i-am rupt aripile libertăţii, iar apoi l-am strivit. Oricât ar fi plâns, oricât ar fi încercat să se elibereze, era în zadar. Căci strigătul lui nu putea fi auzit, iar aripile lui erau prea firave să se poată elibera. Nu am ucis un simplu fluture. Ci un simbol al libertăţii. Un simbol al iubirii.

Din neatenţie probabil, sau poate din ignoranţă, în orice cuplu este ucis un fluture. Eu pentru fapta mea nu am scuză. Şi nici nu caut graţierea. Îmi port crucea de mine sculptată. Nu-mi urma greşeala. Lasă fluturii să zboare liberi, iar ei vor dansa în aer pentru tine. Îţi vor mulţumi în felul lor.





[ Sus ]         [ Printează ]
[