Săptămâna aceasta propun un alt subiect de discuţie: "societatea" şi greşita percepţie vis-a-vis de "libertate".

Comportamentul uman se defineşte printr-o multitudine de impulsuri. Ca într-o orchestră, ele sunt activate de cele mai subtile percepţii.

Într-un duel, pentru gloria unuia este necesară moartea celuilalt. Niciodată nu există doi învingători sau doi învinşi. Pacifistul trăieşte într-o constantă iluzie. Nu poţi creşte un pom dacă nu sacrifici o sămânţă.

Ceea ce ne defineşte sunt acţiunile nu reacţiile. Fii atent la influenţele externe şi urmează-ţi simţurile.

E interesant cât de uşor influenţabil este omul. Muzica este unul dintre multele exemple concludente. Culorile, asemenea. Sunetele influenţează trupul, în timp ce culorile influenţează sufletul. Un singur impuls, un gând răzleţ îţi poate schimba tot sistemul vibrator. Iar echilibrarea este o misiune de zece ori mai grea. Acum, câte gânduri sunt îndreptate spre noi zilnic? Dar câte vorbe şi priviri?

Suntem şi îngeri şi demoni în acelaşi timp. Ciudat cum fiecare soldat ucide în numele Dumnezeului lui. Iar dacă este ucis, este considerat erou de război. Dar dacă un fanatic religios pune o bombă într-o instituţie este considerat terorist. Dacă un om ucide pentru o cauză personală este considerat criminal şi primeşte pedeapsa cu moartea.

Prea mult societatea a decis ce este bine şi ce este rău. Asta, în condiţiile în care societatea nici nu există. Oricât o vei căuta, nu vei găsi decât indivizi. Indivizi manipulaţi. Paradoxal, chiar şi liderii societăţilor sunt manipulaţi de "societăţile" în care trăiesc, moştenindu-le. Doar un rebel se va ridica deasupra lor, şi asta datorită faptului că nu se identifică, cu niciuna din ele. El doar trăieşte printre ele, nefăcând parte din niciuna.

Libertatea nu poate fi cucerită prin răzvrătire sau revoluţie. Ea nu poate fi obţinută, ci dobândită. Ea vine de la sine precum zâmbetul la privirea unei plante înflorite.

Omul este întemniţat de propria-i condiţinare. Libertatea adevărată nu vine din eliberarea faţă de ceilalţi, ci faţă de propria persoană. Ea va veni doar atunci când vom zbura liberi ca o pasăre pe cerul întins. Şi în acel moment, în ochii înlăcrimaţi, se va putea citi fericirea.

Cine decide ce este bine şi ce este rău să facem? Societatea? Dar ce este societatea? Un grup de indivizi conduşi de un lider, care nu ştiu nici măcar provenienţa legilor morale şi sociale pe care le urmează cu stricteţe de parcă ar fi divine. Chiar şi cel ce afirmă că legile morale şi sociale provin din legile universale, este o marionetă condusă de un păpuşar invizibil. Şi aşa şi este. Un păpuşar invizibil, imperceptibil, manifest în lumea fizică. Prin armele-i viclene ne-a îngrădit percepţia, ne-a încătuşat simţurile, lăsându-ne pradă lui precum un miel rănit în faţa lupului. Iar acest păpuşar nu este altceva decât propriul creier. Creierul, care s-a îndepărtat de misiunea lui iniţială, înţelepciunea, iar acum creează ego-uri peste ego-uri şi adevăruri peste adevăruri. Singurul rol al creierului, ar fi fost capacitatea de analiză pe baza memoriei trăirilor. Acum însă a preluat controlul şi cenzurează şi cele mai puternice percepţii fiind un zid de neînfrânt pentru intuiţie. Este o uşă a cărei cheie a fost aruncată în abisul minciunii şi al pierderii de sine.

A venit timpul să spargem acest zid. Dar un răsculat nu va face altceva decât să mute lupta de pe un front pe altul, tot în numele unei cauze create de un alt păpuşar. În schimb rebelul îşi aruncă arma. Va întoarce spatele oricărei lupte, înţelegând că niciuna nu-i aparţine. Şi îşi va urma drumul vieţii după cum râul îşi urmează albia, neforţând alte baraje atâta timp cât vadul îi este liber.